Şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
Norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odăii erau
Neliniştiţi, sub desene în creta.
Sufletele noastre dansau
Nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te ploua pe aripi, spuneai,
Plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, iţi spuneam, Lorelei,
Mie-mi plouă zborul, cu pene.
Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi
Lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urma: răspunde-mi, răspunde-mi,
Cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…
Plouă infernal, ploaie de tot nebunească,
Şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
Niciodată-acea lună-a lui Marte.